Ce ține, de fapt, o comunitate laolaltă?

Apropierea fizică nu și nici interesele comune oricât de actuale sunt ele. Un grup de oameni care locuiesc pe aceeași stradă sau doar împărtășesc aceeași profesie va dispărea peste noapte dacă acel atribut comun, care i-a legat, dispare. Comunitatea, însă când se rupe, lasă ceva neterminat în fiecare.

Această diferență ne obligă să ne întrebăm cum există, de fapt, realitatea pe care o cunoaștem. Putem vedea orice lucru ca fiind o entitate absolută (adică sensul este doar în sine), absurdă (lipsită de orice sens), fie ca fiind co-relativă: existența sa este atinsă doar prin relația dintre conștiințe. Această relație, spre deosebire de gravitație care doar ține lucrurile pe loc, este mereu mediată de semne: este, altfel spus, dialog.

Un grup poate exista foarte bine pe prima logică, cea „absolută”: membrii lui sunt ținuți laolaltă de un atribut comun: aceeași profesie, același spațiu, același interes, la fel cum o piatră există în relație cu gravitația, fără ca relația în sine să fie constitutivă pentru ea. Dacă acel atribut comun dispare, grupul se dizolvă, dar fiecare membru rămâne, în sine, la fel. Comunitatea, în schimb, nu poate fi redusă la un asemenea atribut, ea există doar co-relativ, doar prin relația mereu mediată de semne dintre conștiințe: dialog.

Semnele, spre deosebire de stimulii fizici, capătă sens numai în actul schimbului, fiind prin structura lor sociale și mereu adresate: tocmai această adresare face dialogul viu.

Această idee a relației este dezvoltată mai departe de către Mihail Bahtin. Pentru el, „a fi” înseamnă a fi împreună cu ceilalți: comunitatea devine, astfel, un act de co-ființare.

Bahtin o descrie ca fiind o polifonie: o pluralitate de voci și conștiințe independente, care se combină fără să se contopească. Nicio conștiință nu se poate constitui singură, pentru că fiecare individ are nevoie de „surplusul de viziune” al celuilalt pentru a produce sens. Celălalt nu este un simplu obiect al observației noastre, ci un „Tu” autonom, care cere o implicare continuă, iar actele realizate împreună devin, în acest fel, contracte simbolice ale acestei implicări active.

O comunitate vie este, prin natura ei, heteroglotă: saturată de o multitudine de limbaje „socio-ideologice” — profesionale, generaționale, sociale — care coexistă și se întrepătrund. Dialogul polifonic nu anulează aceste diferențe, ci le pune în valoare, dizolvând barierele artificiale dintre ele.

Autoritatea, într-o astfel de comunitate, nu stă într-o voce centrală și monologică, ci în capacitatea de a menține echilibrul dintre forțele centripete, care unifică, și cele centrifuge, care caută diversitatea.

Tocmai acest echilibru împiedică limbajul comun să devină dogmă; el rămâne, mereu, o „ipoteză de lucru” pentru înțelegerea reciprocă a realității.

Miza reală a polifoniei devine vizibilă abia atunci când ea dispare. Bahtin scrie că „nu există nimic mai groaznic pentru o ființă umană decât lipsa unui răspuns” (Bakhtin, 1986, p. 121)… a nu fi auzit echivalează, pentru el, cu o condamnare la moarte simbolică.

Fără acest ecou al dialogului, comunitatea se contractă: trece dintr-un univers deschis, infinit în posibilități (galilean), într-un cosmos închis, rigid și muribund (ptolemaic).

Când polifonia este înlocuită de un monolog autoritar, în care o singură voce tinde să domine orice tentativă de schimb, ceilalți devin „obiecte mute”, simple marionete ale acelui monolog. O persoană privată de surplusul de viziune al celuilalt devine, treptat, un suflet fără sens. Miza răspunsului e, așadar, una de viață și de moarte: felul în care ceilalți răspund pecetluiește însuși actul de „a exista” pentru vocea neauzită.

Dincolo de orice model teoretic, ceea ce ne arată Bahtin este, în fond, o experiență pe care fiecare dintre noi o cunoaștem: bucuria de a fi ascultat și spaima tăcerii care urmează unei mărturisiri fără răspuns.

Dialogul polifonic asigură comunității calitatea sa esențială: imposibilitatea epuizării subiectelor comune. O comunitate polifonică refuză „ultimul cuvânt”, ea rămâne mereu deschisă transformării, pentru că fiecare voce nouă aduce cu sine un surplus de sens pe care ceilalți nu-l pot obține singuri. Poate că aceasta este, până la urmă, și miza dialogului nostru de zi cu zi, în comunitatea din care facem parte: nu de a avea ultimul cuvânt, ci de a rămâne mereu dispuși să auzim vocea celuilalt.

Răspunsul la întrebarea de la care am pornit: a înțelege natura comunității nu înseamnă a găsi ce au membrii ei în comun, ci a înțelege că ea există numai atât timp cât vocile ei continuă să se caute și să-și răspundă una alteia. 

În limbajul filozofiei cocreative din analiza tranzacțională, aceasta înseamnă că comunitatea nu e un dat, ci un act permanent de cocreație. Sensul se naște și se reinventează mereu în spațiul dintre noi, prin răspunsurile pe care ni le dăm unii altora în prezent.

Nu suntem legați de etichete comune (profesie, spațiu, interes), ci de responsabilitatea împărtășită de a menține dialogul viu. Fiecare voce aduce un surplus pe care ceilalți nu îl pot produce singuri: fiecare răspuns cocreează, pentru o clipă, realitatea comună.

Când acest schimb încetează, comunitatea încetează să mai fie cocreată, ci rămâne doar un grup: o sumă de indivizi ținuți laolaltă de o etichetă, care oricând, pot dispărea.

Întrebarea pe care o putem adresa propriei noastre comunități, astăzi, este foarte actuală: câți dintre noi suntem de fapt “obiecte mute” și câți suntem, cu adevărat, o comunitate cocreativă, care creează cu fiecare schimb, posibilitatea de a fi unul pentru celălalt?

Bibliografie:

Bakhtin, Mikhail M. (1986). Speech Genres and Other Late Essays, University of Texas Press.