Gândindu-mă la Stephen Karpman ca la un clasic al analizei tranzacționale, m-am apropiat de cartea lui, “Triunghiul dramatic – Noua analiză tranzacțională a intimității și fericirii”, cu interes și curiozitate. Cu titlul originar “Game Free Life”, cartea publicată în anul 2014 a fost tradusă la Editura Trei în anul 2023.
La început, o serie de detalii anecdotice mi-au atras atenția: Stephen Karpman a fost coleg cu Eric Berne, amândoi lucrând ca medici psihiatri în Marina Americană și a participat la seminariile 202 de marți seara, pe care Eric Berne le ținea la San Francisco. Din câte îmi amintesc, din acel grup, au mai făcut parte: Muriel James, Jacqui Lee Schiff, Pat Crosman, Claude Steiner, Thomas Harris, care, la rândul lor, au devenit autori de succes ca urmare a muncii lor de cercetare a psihicului uman și a practicii psihoterapeutice. Karpman povestește că a fost inspirat de regulile formulate de Eric Berne cu privire la generararea teoriei, și anume: prima regulă era ‘Nu spune nimic ce nu poți pune într-o diagramă’, a doua regulă fiind briciul lui Occam (adică explicația cea mai simplă este probabil și cea mai bună explicație).(…) A treia regulă era de a scrie totul într-un limbaj accesibil tuturor” (Karpman, 2003, p.17).
Aflăm că nașterea teoriei triunghiului dramatic a fost o fericită combinație între mai multe domenii care îl pasionau: arta – îi plăcea să deseneze, sportul – a jucat baschet în poziția de coordonator de joc, și știința – ceea ce învăța la seminariile de marți seara despre analiza tranzacțională. Tot desenând diagramele tuturor opțiunilor pe care și le imagina pentru a fenta adversarul și a câștiga jocul de baschet, a ajuns la vreo 30 de pagini, iar acest proces a condus ulterior la crearea conceptului de triunghi dramatic. Eric Berne elaborase teoria jocurilor psihologice; reamintesc că jocul psihologic se referă la o secvență predictibilă de momente care pot să apară în orice relație, momente care au fost nu întâmplător denumite: momeala, stratagema, răspunsul, comutarea și răsplata. Esența jocurilor psihologice este că acestea sunt inconștiente, sunt trăite ca o experiență neplăcută sau în extremis dureroasă, sunt învățate de oameni în relația cu mediul în care au trăit și reprezintă un eșec al apropierii, al intimității.
Triunghiul dramatic surprinde elocvent experiența trăită în cadrul jocului psihologic, punând în evidență existența la nivel psihologic a rolurilor de Victimă, Salvator, Persecutor, pe care le adoptă persoanele implicate. Rolul de Victimă este definit de neajutorare, credința profundă fiind că nu există opțiuni; Persecutorul este definit de violență, credința fiind că nimic nu se poate rezolva fără agresivitate, iar Salvatorul este definit de dorința de a ajuta fără a verifica dacă este nevoie de ajutorul lui, credința fiind că nu poate obține apreciere pentru ceea ce oferă.
Când i-a arătat lui Eric Berne ceea ce lucrase, intuiția acestuia a fost că peste 200 de ani oamenii vor pomeni de Triunghiul lui Karpman. În orice caz, în primii 50 de ani de la publicarea în “The Bulletin” a articolului, conceptul a devenit faimos, a fost folosit în toate domeniile care implică înțelegerea profundă a relațiilor umane, de la artă – actorie, scriere creativă, la educație, reeducare și bineînțeles în consiliere, coaching și psihoterapie; a schimbat viața a mii de oameni, inclusiv viața celui care l-a creat, după cum mărturisește cu întemeiată mândrie Stephen Karpman. Foarte mulți au contribuit la dezvoltarea conceptului, printre cei menționați în carte fiind David Emerald, în viziunea căruia rolul de Persecutor se transformă în Provocare/Provocator, cel de Salvator, în Coach și cel de Victimă, în Creator; Lynne Forest atrage atenția că putem desena triunghiul cu unul din vârfuri în jos și îi dă denumirea de “Triunghiul Victimei”, arătând instabilitatea lui. Apoi, dacă îl desenăm cu unul din vârfuri în sus, poziția arată stabilizarea și devine “Triunghiul pozitiv al realității”, în care rolurile se transformă: Persecutorul devine Asertiv, Salvatorul – Grijuliu și Victima – Observator.
În acest context, Stephen Karpman a dorit să continue să-și dezvolte teoria expusă în cartea de față, pe baza experienței acumulate, care să fie o moștenire lăsată generațiilor care vor urma. Este vorba de ceea ce Karpman numește “Triunghiul compasiunii”, denumire care reflectă realitatea că, atunci când accesăm compasiunea, avem acces la realizarea că toate cele trei roluri dintr-un joc sunt jucate de fiecare jucător în același timp.
Ideea centrală care m-a cucerit este următoarea: avem o cale de a transforma experiența neplăcută sau dureroasă a jocului psihologic în apropiere și intimitate folosind “Triunghiul Compasiunii” și o și arată cum.
Claude Steiner, citat în carte, spunea, punând punctul pe i: “Victima nu este atât de neajutorată pe cât se simte, Salvatorul nu prea Salvează, iar Persecutorul nu prea are motive să persecute” (Karpman, 2003, p.32). Cu această idee putem înțelege ceea ce Karpman expune sau, mai degrabă, aș zice că inventariază în prima parte a cărții, o mare diversitate de jocuri psihologice pe care le grupează în: jocurile Victimei, ale Escrocului, jocuri în care este abuzată o persoană în vârstă, jocurile minciunoșilor, ale proprietarilor de apartamente față de chiriași, jocuri de la serviciu, jocuri sexuale, jocurile familiei disfuncționale, jocurile familiei alcoolicului. Când am parcurs această secțiune a cărții, am apreciat, pe de o parte, acuratețea realităților relaționare surprinse în expunerea fiecărui tip de joc psihologic, iar pe de altă parte, am remarcat că nu m-a mulțumit deloc răspunsul la o foarte bună întrebare: “De ce oamenii joacă jocuri psihologice?” Când S. Karpman spune că “pe baza mai multor ani de observație și cercetare, am ajuns la concluzia că uneori jucăm jocuri psihologice nu doar pentru a obține o răsplată inconștientă, ci și pentru amuzamentul competiției și pentru a-i opri pe ceilalți să câștige” (Karpman, 2003, p.33), ei bine, această afirmație mi-a amintit de acele scheme desenate pentru a învinge adversarul în jocul de baschet prin a-l fenta și nu consider că este nici pe departe o explicație pertinentă.
Din punctul meu de vedere, oamenii învață aceste jocuri în relație cu persoanele care se ocupă sau nu de ei în perioada copilăriei și reprezintă un eșec al apropierii prin experimentarea abuzului și violenței determinate de neîndeplinirea nevoilor fundamentale de dezvoltare, cum ar fi cea de conexiune, de attunement (armonizare cu nevoile copilului), încredere, autonomie și integrare sexualitate-iubire. Răsplata sau beneficiul negativ al jocului psihologic reprezintă blocarea unei direcții de creștere, ca un fel de compulsie la repetiție care se poate agrava ducând la distrugere, dacă nu evoluezi. O metaforă superbă despre realitatea jocului psihologic am găsit-o în romanul lui Anne Tyler “Exerciții de respirație”: “Soții puteau fi schimbați, dar situația nu. Se putea schimba persoana, dar nu faptul. Toți ne rotim aici, gândi ea, și-și închipui lumea ca o ceșcuță albastră care se rotește ca la bâlci, unde toți sunt țintuiți pe locul lor de forță centrifugă în caruselul din Lumea Copiilor” (Tyler, 1997, p.42).
Dacă triunghiul dramatic este un excelent instrument de înțelegere a jocului psihologic, Triunghiul Pozitiv al Compasiunii propus de Stephen Karpman este o modalitate de ieșire din situația trăită dureros în mod repetat. Succinct, ieșirea necesită ca prim pas identificarea rolurilor de Persecutor, Salvator, Victimă, care se joacă intern (la nivel intrapsihic) și extern în relație; al doilea pas, care necesită accesarea compasiunii, este să poți găsi 10% intenție pozitivă a fiecărei părți implicate. Spre exemplificare, este dată relația dintre un șef și asistentul său, în care șeful apare ca fiind Persecutor și asistentul Victima. Primul pas este recunoașterea faptului că, deși în relație acest șef apare ca fiind Persecutor, concomitent putem identifica intern rolurile de Salvator și de Victimă ale acestui șef și cele 10% procente de intenție pozitivă: când persecută, 10% intenție pozitivă ar putea fi dorința de perfecționare a competențelor angajatului; când salvează, 10% intenție pozitivă ar fi dorința de a nu-și pierde locul de muncă; când este Victimă a incompetenței asistentului, 10% intenție pozitivă ar fi recunoașterea unei stări emoționale implicate.
În practică, această idee a Triunghiului pozitiv al Compasiunii presupune decontaminarea stării eului de Adult și luarea în considerare a următoarelor aspecte numite de Karpman reguli:
Din punctul meu de vedere, are loc o extindere de la identificarea unui rol inconștient în cadrul relației, la identificarea unui joc psihologic intern (intrapsihic) evidențiat prin rolurile din triunghiul dramatic, care au loc concomitent.
Soluționarea care poate avea loc se face luând în considerare toate aceste trei roluri simultan. În exemplul de mai sus, șeful ar putea iniția reparația prin a oferi scuze asistentului – ca recunoaștere a părții lui interne de Persecutor; ar continua cu a oferi apreciere pentru munca bună depusă – ca recunoaștere a părții lui interne de Salvator și ar putea oferi compasiune pentru crizele lui de furie – ca recunoaștere a părții lui interne de Victimă. În acest process, are loc o transformare: Persecutorul conduce la Putere, Salvatorul la Siguranță și Victima la Vulnerabilitate. Un exemplu convingător de transformare și de punere în evidență a acestui proces folosind Triunghiul Pozitiv al Compasiunii este transformarea discursului intern critic în unul pozitiv și de susținere.
De altfel, Karpman consideră că Triunghiul pozitiv al compasiunii este cea mai importantă contribuție științifică a sa (Karpman, 2023, p.148).
Necesită antrenament să identifici rolurile de Persecutor, Salvator, Victimă ale jocului intern și să reconsideri astfel încât să poți face o intervenție reparatorie. Prin practică poți transforma astfel Persecutorul în P+ care înseamnă “Putere, perseverență și scop”, Salvatorul în S+ care înseamnă “deschidere pentru a te repara singur” și Victima V+ care înseamnă că “este ok să fii vulnerabil și dispus să crești” (Karpman, 2023, p.154).
Chiar dacă eu consider că valoarea practică a Triunghiului pozitiv al compasiunii este indiscutabilă, a fost o situație dată ca exemplu, care nu m-a convins: și anume, când doi directori ai unei companii ajung la o situație de conflict atât de mare încât se iau la bătaie, și, în momentul următor, aplicând acest instrument, situația dintre ei se remediază. Am avut senzația că nu e numai o chestiune legată de înțelegere cognitivă, ci și, mai ales, de motivație și, da, uneori se poate remedia o relație foarte afectată și alteori există posibilitatea unei agravări a conflictului.
În prezentarea modului în care putem aplica triunghiul pozitiv al compasiunii, într-o mare diversitate de situații, recunosc că pe mine m-a pierdut: era ca și cum asistam la un joc de șah în care aud că pionul mută la F7 să zicem și Calul la D3, dar nu prea cunosc jocul și nici nu prea am interes. În orice caz, am reținut că poate fi aplicat cu succes în terapia de cuplu. Mi-au plăcut exemplele de folosire a triunghiului compasiunii pentru a ieși din cele trei jocuri numite de E. Berne “Nu-i așa că este groaznic”, “Cusurgiul” și “Eu nu voiam decât să te ajut”.
Spre finalul primei părți a cărții, există o propunere de aprofundare a procesului de joc psihologic intern și un excelent model de înțelegere a lui în cazul insomniei, care este văzută ca un simptom al unui sentiment parazit (termen care se referă la o adaptare psihologică ca urmare a faptului că o emoție nu este văzută sau permisă să fie exprimată în dezvoltarea timpurie a copilului). Demnă de reținut mi s-a părut ideea că există un sentiment parazit asociat fiecărui rol: furia în cazul Persecutorului, frustrarea în cazul Salvatorului și durerea în cazul Victimei. Merită citită cartea doar pentru a vedea dezvoltarea și valențele practice ale acestei idei. Jocul psihologic înțeles cu ajutorul triunghiului dramatic este pus în conexiune cu alte concepte fundamentale ale analizei tranzacționale, cum ar fi: scenariul de viață, pozițiile existențiale, miniscriptul, sentimentele parazite (cum am arătat anterior), driverele și teoria redeciziei, ca să enumăr câteva. Remarcabilă mi s-a părut formularea “jocul scenariului”, care se referă la faptul că P = poziția inițială de viață este menținută cu ajutorul J = jocului psihologic, care ca o consecință R = răsplata, care conduce la menținerea poziției inițiale de viață (P). O modalitate foarte bună de a evidenția puterea condiționărilor psihologice.
O extrapolare interesantă a ideii triunghiului dramatic este teoria modelului de joc universal cu trei laturi. Sunt puse în evidență cinci niveluri ale tranzacțiilor, numite, în ordine, după cum urmează: nivelul social, psihologic, familial, biologic si darwinian. Consider că această perspectivă arată legătura care există între abordarea somatică, individuală și transgenerațională în psihoterapie. În același timp, am ceva rezerve legate de propunerea unui model de înțelegere la nivelul fizicii cuantice numit “triunghiul energiei trivalente în fizica particulelor”, rezerve care țin și de faptul că nu am competențe pentru a înțelege domeniul fizicii cuantice. Mărturisesc că pe mine m-a pierdut aici, ca și în cazul în care vorbește de cele 48 de niveluri ale triunghiului înțelepciunii ale terapeutului și ale clientului.
Partea a doua a cărții este dedicată unor modalități de a nu te lăsa prins în jocul psihologic sau de a ieși din el. Există trei pași în dobândirea abilității de a gestiona jocul psihologic:
Sunt cinci decizii de luat în acest proces, și anume:
Sunt menționate o mulțime de instrumente care pot fi de ajutor în orice situație: o scală a ascultării (îmi pasă, ascult, fac schimbări), scale situaționale, opțiunile date de folosirea părților pozitive ale Stărilor Eului (Starea eului de Părinte Normativ, Părinte Grijuliu, Adult, Copil Liber și Copil Adaptat), cu stabilirea corespunzătoare a celor cinci contracte ale încrederii. Un spațiu special este dedicat celor “trei reguli pentru relații sănătoase, bazate pe încredere: Abordează Subiectul, Discută despre Subiect, Finalizează Discuția” (Karpman, 2023, p.281). Sunt modalități de lucru pragmatice bazate pe experiența de viață a autorului și reprezintă un mod eficient de a depăși ceea ce spunea, în stilul caracteristic, George Bernard Show citat de Karpan: “Cea mai mare problemă în comunicare este iluzia că a avut loc” (Karpman, 2023, p.331).
Cartea reprezintă rezultatul a 40 de ani de experiență profesională a lui Stephen B. Karpman și se simte ca o generoasă împărtășire a acestei experiențe. Conținutul informativ este uriaș și copleșitor pe alocuri. În același timp, am convingerea că este o carte pe care te poți baza să găsești ceva care să fie util pentru tine. La final, aflăm că există o formulă a fericirii și o concluzie foarte frumoasă: “Când te eliberezi de jocuri, ești liber să iubești!” (Karpman, 2023, p.394).
Cu invitația de a găsi fiecare această formulă și de a împărtăși propria experiență de citire a cărții, închei, mărturisind experiența pe care am avut-o: nu m-a entuziasmat, m-a exasperat uneori, am recunoscut valoarea practică, am fost impresionată de generozitatea autorului și m-a emoționat! Este o carte pe care te poți baza!
Bibliografie:
Karpman, S.B. (2003). Triunghiul dramatic. Noua analiză tranzacțională a intimității și fericirii. Editura Trei.
Tyler, A. (1997). Exerciții de respirație. Editura Univers București.
Karpman, S.B. (2023). Triunghiul dramatic. Noua analiză tranzacțională a intimității și fericirii. Editura Trei.
Claudia Buzoianu