Omul este o ființă socială – recunosc că m-am plictisit de câte ori am auzit această propoziție. A devenit un truism pe care multă vreme l-am repetat și eu papagalicește, fără să îi acord suficientă atenție, să înțeleg ce înseamnă cu adevărat acest lucru. Și mai ales, ce înseamnă pentru mine. Sunt eu, Cristina, o ființă socială? Cum știu că sunt? Doar pentru că exist înconjurată de oameni și pentru că teoriile spun asta? Sau există ceva în interiorul meu care ”strigă” după oameni, care îi vrea aproape? Ce este liniștitor în acest fluviu de gânduri este reasigurarea că nu degeaba mi-am ales meseria de psiholog – tot teoriile ne spun că e un semn bun că ne punem așa multe întrebări în profesia aceasta. Așa că mă voi folosi de acest pretext să gândesc în scris despre comunități.

M-am surprins în ultimii ani din ce în ce mai preocupată să observ cum se petrece viața în cartierul în care locuiesc în București și cum particip și eu la această viață. Cu lucruri mici, de tipul statului pe afară cu vecinii, cunoscându-le copiii, aflând cine este un bun meseriaș care mă poate ajuta cu diverse reparații prin casă, ce probleme există cu parcările și cum ne putem ajuta între noi cu udatul florilor când plecăm mai multe zile de acasă. Concomitent cu trezirea acestor întrebări, m-am văzut mai interesată să particip în activitățile ARAT – cum este cea a echipei de newsletter, alături de timida participare în câteva ședințe comunitare. 

Ce au în comun aceste două comunități pentru mine este faptul că eu am ajuns în mijlocul lor mult după ce acestea s-au format, și-au stabilit seturile de norme, reguli, legături emoționale, moduri de a interacționa și a fi împreună. Ceea ce în interiorul meu a căpătat forma unei distanțe care nu se va putea nicicând parcurge pentru a mă simți în întregime parte din aceste comunități și a generat nevoia unui efort constant din partea mea pentru a-mi găsi un loc în interiorul lor. Un efort unidirecțional – ca și cum comunitatea își continuă viața indiferent dacă eu sunt sau nu parte din ea.

Așa am început să mă întreb ce am eu nevoie să facă comunitatea pentru mine – oricare ar fi aceea – și de ce ar trebui ca efortul să pornească doar de la mine? Așa au ajuns să se lipească de mine ideile lui James M. Sedgwick (2021) despre o lume ”suficient de bună” pentru oamenii care o compun/care trăiesc în ea. O lume ”suficient de bună” – definită de el – îndeplinește 4 condiții necesare: cantitatea de resurse (resourcefulness), receptivitatea (responsiveness), capacitatea și dorința de a căuta adevărul (truthfulness) și integritatea (integrity). M-am gândit că aceste patru condiții necesare unei lumi suficient de bune ar putea să fie și condițiile pe care și o comunitate să le aibă în vedere atunci când se gândește la viața individuală și cea colectivă din care este compusă. Le voi explica pe rând, făcând referire la propria experiența din cadrul ARAT.

1. Resourcefulness – cantitatea de resurse la care au acces persoanele care fac parte din acea lume; într-un mediu suficient de bun, un individ este susținut să își asigure prin propriile forțe și abilități, o existență sigură și satisfăcătoare. Ca membru al comunității ARAT, am observat că, pentru cineva nou venit, resursele noastre pot fi greu de găsit și de urmărit, din cauza modului în care sunt organizate și comunicate. De altfel, cred că resursele pe care eu le percep pentru mine au legătură cu oamenii pe care i-am cunoscut și către care am mers instinctiv, și mai puțin cu un efort comunitar de integrare sau concentrat pe întrebarea: care ar fi resursele de care au nevoie membrii acestei comunități? Mă gândesc adesea la faptul că rolurile de leadership și cele administrative din comunitate se bazează în întregime pe voluntariat. Cred însă că acest lucru desconsideră nevoile financiare reale ale oamenilor care susțin, prin aceste roluri, viața comunității – și că măcar o parte din rolurile care formează fibra organizatorico-administrativă ar trebui remunerate.

2. Responsiveness – receptivitatea este capacitatea și disponibilitatea de a recunoaște legitimitatea nevoilor și dorințelor, și de a le satisface atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv. Receptivitatea implică totodată și existența unei infrastructuri administrative prin care aceste nevoi și dorințe se pot exprima și colecta. Altfel, în cuvintele lui Sedgwick (2021):

”Locurile deconectate devin ușor locuri uitate, și cu cât cineva este mai uitat, cu atât mai puțin va încerca să se conecteze” (pag. 50). ”Atunci când desconsiderăm anumite persoane, nu mai trebuie să fim receptivi față de acestea; iar ca rezultat acestea încetează să mai intre în contact cu noi. Absența completă a receptivității poate conduce spre o dezintegrare a autonomiei personale. Când vocea noastră nu este auzită și ne lipsește puterea socială pentru a-i influența pe ceilalți, atunci capacitatea Adultului de a acționa asupra lumii prin comunicare deschisă se evaporă. (…) A-ți cere puterea în rândul celorlalți presupune nu doar să fii tu asertiv, ci și să fii luat în seamă. Dacă continuăm să vedem eficacitatea și puterea ca fiind mai degrabă calități înnăscute care derivă din starea eului de Adult, decât lucruri care trebuie totodată asigurate de o lume suficient de bună, atunci vom pierde din vedere contribuția ireductibilă pe care ceilalți o au asupra sentimentului nostru de competență” (pag. 51-52). 

Acest paragraf mă duce cu gândul la dificultatea mea de a mă simți parte din comunitatea ARAT, unde îmi pare că vocea membrilor noi nu este atât de prezentă. De fapt, realizez că nu îmi este nici mie clar cine este membru nou și ce anume stabilește această calitate a membrilor: cu vechime versus noi. Cert este că la nivel mai puțin verbal, se simte o diferență și o distanță. În diferite contexte de învățare (workshops în conferința anuală sau separate de acest eveniment) am întâlnit colegi care se prezentau a fi revenit în comunitatea AT după o perioadă de absență sau distanță, și de mai puține ori am cunoscut colegi care s-au prezentat ca fiind nou veniți în comunitate. 

Poate și alegerea mea de a scrie acest articol este un mod de a-mi face simțită prezența și vocea în comunitate. Iar ce a facilitat această implicare activă a fost posibilitatea de a face parte dintr-un grup: 1) care are un scop bine definit (cel al scrierii newsletter-ului), 2) ale cărui dimensiuni mi-au permis nu doar să îi cunosc membri, ci și să putem avea interacțiuni directe de feedback reciproc, 3) și ale cărui granițe au fost mai stabile și mai predictibile comparativ cu experiența mea generală în ARAT.

3. Truthfulness – modul în care o explică autorul extinde noțiunea care s-ar traduce ca sinceritate, adevăr sau onestitate; descrie mai degrabă o capacitate și dorință de a căuta adevărul: este ”un nivel suficient atât de acuratețe, cât și de sinceritate în interacțiuni, necesare ca oamenii să se înțeleagă pe ei înșiși, pe ceilalți și lumea înconjurătoare.” (Sedgwick, 2021, pag. 53). Percepția pe care mi-am format-o despre interacțiunile din cadrul comunității este că această intenție, capacitate și dorință există, și chiar ghidează modul în care sunt organizate majoritatea întâlnirilor comunitare. Poate și pentru că acest mod de a fi împreună este central în teoria analizei tranzacționale, din prisma poziției de viață ok-ok.

4. Integrity – integritatea este o condiție emergentă a comunităților, care vorbește despre întreg istoricul ei, multitudinea de interacțiuni dintre membrii ei petrecute în timp. Conceptul de integritate este cel mai aproape de modul în care Eric Berne (1963) descrie părțile componente ale unei culturi (etichetă, tehnici și caracter), dar nu se oprește doar la descrierea părților, ci și la modul în care ele interacționează și creează o coerență internă a acelui sistem. 

O completare pe care aș aduce-o acestui criteriu este modul în care comunitatea reușește să integreze și membri noi. Mai exact, cum se petrece contactul acestora cu istoricul comunității într-un mod organic și care este nivelul de deschidere al comunității de a-și modela propriul istoric prin interacțiunea cu noii membri. Astfel, ceea ce se facilitează este un nivel crescut de vitalitate și conexiune în cadrul comunității.

Comunitatea este un concept inițial adus în lumină de un sociolog, economist și filosof german – Ferdinand Tönnies (1887). Tönnies făcea distincția între Gemeinschaft și Gesellschaft. Primul concept descria tipurile de comunități tradiționale, care se bazează mai degrabă pe interacțiuni față în față, au reguli clare de organizare și apar organic, având la bază un instinct natural al oamenilor de a se grupa. Pe când gesellschaft are la bază instinctul rațional, specific lumii moderne, când oamenii încep să se asocieze pentru scopuri mult mai practice, unde interesul propriu primează și relațiile interpersonale devin mai impersonale. E important de menționat că Tönnies nu crede neapărat că există aceste tipuri pure de grupări de oameni, aceste caracteristici pot coexista, însă în proporții diferite în fiecare tip de grup.

Privind prin lentila acestor două concepte, mi-am dat seama că mie nu îmi este clar care este semnificația ARAT pentru mine. Căci pare că ARAT își dorește să le atingă pe amândouă concomitent și de aici se pot naște tensiuni și confuzii: este ARAT o comunitate pentru psihologi, psihoterapeuți care practică AT sau este o asociație profesională care certifică acești profesioniști? Și dacă îndeplinește ambele roluri, cum se traduc acestea în experiența individuală a membrilor? În ce fel poate o asociație profesională să își asume partea sa de responsabilite în a facilita apartenența membrilor, când unul dintre scopurile ei rămâne cel al certificării profesionale standardizate?

Am încercat totuși să găsesc o definiție care să îmi ofere un răspuns provizoriu la întrebarea ce am eu nevoie de la comunitate și cum mi-aș dori să mă simt ca să știu că sunt pe bune parte dintr-una. McMillan & Chavis (1986) definesc sentimentul de comunitate (sense of community) ca fiind reprezentat de un ”sentiment de apartenență a membrilor, un sentiment că membrii contează unii pentru ceilalți și pentru grup, și o credință comună că nevoile membrilor vor fi satisfăcute prin angajamentul tuturor de a fi împreună.” (pag. 9). Iar ca o definiție personală – văd comunitatea ca pe o încercare de a ne crea o lume ale cărei dimensiuni le putem cuprinde mai ușor și din care putem simți că facem parte fără să ne pierdem pe noi înșine.

În concluzie, deși am rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri, mă bucur că interesul meu pentru comunități s-a sincronizat cu tema conferinței Asociației de Analiză Tranzacțională din România de anul acesta și astfel am putut să împărtășesc cu voi câteva din gândurile mele pe acest subiect.

Bibliografie:

Berne, E. (1963). The structure and dynamics of organizations and groups. J. B. Lippincott.

McMillan, D. W., & Chavis, D. M. (1986). Sense of community: A definition and theory. Journal of Community Psychology, 14(1), 6–23. https://doi.org/10.1002/1520-6629(198601)14:1<6::AID-JCOP2290140103>3.0.CO;2-I

Sedgwick, J. M. (2021). Contextual transactional analysis: The inseparability of self and world (1st ed.). Routledge. https://doi.org/10.4324/9780429201608 

The Information Architects of Encyclopaedia Britannica. (2026, June 24). Community and Society. Encyclopedia Britannica. https://www.britannica.com/topic/Community-and-Society