Analiza Tranzacționalǎ a fost, la începuturile ei, în mare parte dezvoltatǎ în cadrul “Seminarului de marți seara” înființat de Eric Berne (1950), care a evoluat de-a lungul timpului în “Seminarul de Psihiatrie Socialǎ San Francisco” (1958) și s-a ținut saptămânal până la moartea acestuia în1970. În cadrul acestor seminarii, Eric Berne, împreună cu tot mai mulți colegi psihiatri și nu numai, se întâlneau și dezbăteau idei, concepte noi, propuneau lucrǎri.
Ca urmare a acestor întâlniri a fost înființată în 1964 ITAA, adică Asociația Internaționalǎ de Analizǎ Tranzacționalǎ.
De asemenea, tot ca rezultat al dezbaterilor și discuțiilor din cadrul acestor seminarii, au început să fie publicate concepte și idei noi de către Berne și colegii sǎi în Buletinul de Analizǎ Tranzacționalǎ (TA Bulletin), înființat în 1962. Publicarea acestuia a fost preluatǎ de cǎtre ITAA în 1964; în 1970 s-a transformat în Jurnalul de Analiză Tranzacțională (TAJ). El este în continuare publicat, iar apartenența ca membru la ITAA oferǎ accesul la articolele publicate în Jurnal.
Așadar putem spune cǎ Analiza Tranzacțională a fost creatǎ și dezvoltatǎ în primul rând în grup, într-un proces viu de dezbatere, interogare, creație și discuție. Formele de organizare mai oficiale (ITAA, TAJ) au apǎrut pentru susținere și deschidere cǎtre exterior.
Pornind de aici și de la tema conferinței ARAT din acest an, despre comunitate și apartenență, le-am adresat colegilor noștri din România o întrebare:
În ce moduri a acționat această comunitate AT, națională și internațională, ca o resursă pentru tine de-a lungul timpului?
Răspunsurile au fost foarte diferite, în funcție de parcursul profesional și personal al fiecăruia. Unele au vorbit despre relațiile construite în comunitate, altele despre grupurile de lucru, formare, conferințe sau accesul la resurse profesionale. Au existat și răspunsuri critice, care ne-au făcut să ne gândim la ce înseamnă, de fapt, să te simți parte dintr-o comunitate.
Cea mai prezentă temă în răspunsuri a fost legătura cu ceilalți colegi.
Lili Horvath spune:
„Privind în urmă, îmi dau seama că unul dintre cele mai valoroase daruri pe care mi le-a oferit Analiza Tranzacțională este comunitatea. În România am găsit colegi cu care am putut crește, împărtăși întrebări, idei și experiențe, într-un climat de încredere și susținere reciprocă.”
Lucia Ionaș vorbește despre sentimentul de apartenență și despre relațiile care s-au construit în timp:
„Ceva mai personal este faptul că această comunitate mi-a oferit șansa să întâlnesc oameni cu care să dezvolt relații apropiate și să pot spune că nu am doar colegi, ci și prieteni.”
Pentru Marina Brunke, experiența plecării într-o altă țară a făcut această dimensiune și mai vizibilă. Relațiile construite în comunitatea ARAT au continuat să aibă valoare chiar și de la distanță:
„Într-un mediu nou, cu multă incertitudine socială, certitudinea relațiilor existente mi-a ținut vie identitatea profesională.”
Ea amintește și lucrurile care îi lipsesc: grupurile de lectură , intervizarea și întâlnirile întâmplătoare cu colegii.
Nicoleta Gheorghe descrie comunitatea ca pe un loc în care poate întâlni oameni cu experiențe asemănătoare, dar și foarte diferite:
„Discuțiile colegiale mă ajută să simt că aparțin unui grup de oameni care trăiesc cu experiențe similare și totodată foarte diferite. Asta mă inspiră să găsesc soluții creative pentru mine ca persoană, ca terapeut și/sau ca trainer și supervizor.”
Iar Alina Rus își amintește prima experiență de formare în AT și sentimentul de a fi văzută într-un grup foarte mare:
„La primul 101, m-am simțit văzută, deși erau 70-80 de oameni în jurul meu, experiență ce a fost nouă pentru mine.”
Pentru Simona Adam, apartenența a rămas prezentă chiar și într-o perioadă în care și-a pus formarea pe pauză:
„Mă simt parte din comunitatea AT chiar și așa, «pe pauză» și cu un copil mic. Încă am oameni dragi aici, care m-au însoțit în diverse moduri, pe care îi respect și de care mi-e dor.”
Pentru mulți dintre colegii care au răspuns, comunitatea a însemnat și grupurile de supervizare, intervizare și lectură .
Nicoleta vorbește despre aceste grupuri ca despre spații importante de dezvoltare profesională și despre felul în care discuțiile cu colegii au ajutat-o să pună în relație teoria AT cu contextul cultural și istoric în care lucrăm.
Marina atrage atenția asupra unui aspect pe care poate îl considerăm uneori firesc până când nu îl mai avem:
„Felul în care știm cu toții că e OK să ne contactăm unii pe ceilalți atunci când avem nevoie de recomandări, de ajutor sau de orice fel de sprijin profesional a devenit, dintr-un lucru pe care îl luam de bun, ceva pe care îl apreciez acum cu mult mai multă tărie.”
Lucia amintește și posibilitatea de a recomanda cu încredere terapeuți și supervizori și de a fi, la rândul ei, recomandată de colegii din comunitate.
Acestea sunt forme foarte concrete prin care o comunitate profesională devine utilă. Uneori este vorba despre un grup în care poți gândi împreună cu alții. Alteori despre un coleg căruia îi poți scrie atunci când ai o întrebare sau când cauți o recomandare.
Conferințele naționale și internaționale au apărut în mai multe răspunsuri ca spații importante de întâlnire și învățare.
Alina Rus își amintește feedbackul primit de la participanți din afara comunității ARAT, care au descris-o ca fiind primitoare și caldă. Pentru ea, perspectiva celor din exterior a fost și o ocazie de a vedea comunitatea cu alți ochi.
Maria Bran vorbește despre întâlnirea cu practicieni din medii culturale diferite și despre felul în care aceste experiențe au ajutat-o să reflecteze la propria cultură și la propria apartenență socială.
Andreea Barbulis amintește workshopurile de dezvoltare profesională continuă și accesul la articole de specialitate AT pe care le-a descoperit prin comunitate.
Conferințele și workshopurile oferă astfel și o ocazie de a ieși din cercul nostru profesional obișnuit. Putem întâlni idei, oameni și moduri de lucru diferite și putem decide ce vrem să ducem mai departe în propria practică.
Pentru unii colegi, comunitatea ARAT a însemnat de la început și o legătură cu spațiul internațional.
Alina Zevedei își amintește primul contact cu comunitatea AT, în 2003, când era încă studentă iar ARAT era la inceput:
„A fost prima dată în 15 ani de școală de până atunci când am aflat că opinia mea contează, că nu există întrebări proaste, că poți pleca de la un curs simțindu-te deștept și plin de posibilități.”
Ea vorbește despre întâlnirea cu formatori pe care îi considera „legende” și care se raportau la participanți de la egal la egal. Pentru ea, această experiență a devenit una dintre definițiile comunității AT: un spațiu în care oamenii sunt tratați ca fiind egali și importanți.
Amalia Gabor își amintește despre noutatea pe care o reprezenta în mediul de învățare încurajarea de a pune intrebǎri și impactul mesajului repetat primit din partea trainerului cǎ “singura întrebare proastǎ este cea neexprimatǎ”.
Pentru Nicoleta, comunitatea internațională a fost în primul rând o resursă de învățare prin formatori și supervizori, iar după certificare a devenit și o sursă de inspirație pentru propria activitate de formare și supervizare.
Lucia vorbește despre accesul la TAJ ca beneficiu de a fi membru al ITAA, despre workshopurile susținute de traineri internaționali și despre grupurile multiculturale de supervizare și intervizare. Pentru ea, comunitatea națională și cea internațională sunt strâns legate:
„În timp ce scriu și încerc să le separ îmi dau seama că pentru mine vin la pachet, că nici nu îmi pot imagina cum arată comunitatea națională fără cea internațională sau invers.”
Lili descrie această dimensiune prin deschidere, diversitate și inspirație. Întâlnirile cu oameni din alte culturi au ajutat-o să își păstreze curiozitatea și sentimentul că face parte dintr-o comunitate care învață și evoluează.
Traian Bossenmayer a descris apartenența internațională ca pe „un alt fel de pașaport”, unul care îi permite să intre în contact cu oameni din culturi foarte diferite printr-un limbaj profesional comun. Acest lucru a făcut comunitatea internaționalǎ sǎ fie pentru el, înainte de toate, un spațiu de apartenențǎ.
Printre răspunsurile primite a existat și o poveste care ne-a rămas în minte.
Ioana Preda povestește despre două momente din parcursul său profesional în care a simțit sprijinul comunității internaționale într-un mod foarte personal.
În 2011, i-a scris unei persoane pe care și-o dorea ca supervizor și care se afla în Noua Zeelandă. Răspunsul a fost simplu: „Da, mi-ar face plăcere să-mi ajut un coleg român.”
Faptul că o persoană pe care o admira și pe care o cunoștea doar prin articolele publicate în TAJ o numea „coleg” a avut un impact important asupra ei și asupra felului în care a ajuns să privească relația cu autoritatea în supervizare.
Doi ani mai târziu, când se pregătea pentru examenul CTA din Norvegia, le-a scris trainerilor și colegilor care avuseseră un rol important în formarea ei și le-a cerut câteva cuvinte de încurajare. A primit două pagini de mesaje.
Unul dintre ele, primit de la Roger Day, spunea:
”It’s a chance for some supervision in front of four people who want you to succeed.”
Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care le putem primi într-o comunitate profesională și pe care nu le putem planifica: o experiență relațională care schimbă felul în care ne vedem pe noi înșine și locul nostru printre ceilalți.
Printre răspunsuri au existat și două experiențe în care ARAT nu a fost percepută ca o resursă.
Un membru al comunitǎții a vorbit despre percepția de lipsǎ de transparență și despre neîncrederea legată de interese ascunse în procesul de reavizare. Pentru ea, această experiență a schimbat sentimentul pozitiv de apartenență pe care îl avusese anterior.
Un alt răspuns a fost legat de partea administrativă și de relația cu COPSI. Aici una dintre colegele noastre a spus că nu simte ARAT ca pe o comunitate și că a apelat la organizație în special pentru nevoi concrete de formare și de parafare a contractului de supervizare.
Am ales să păstrăm și aceste răspunsuri pentru că fac parte din imaginea comunității așa cum este ea trăită de membrii ei.
Invitația noastră de a răspunde a ajuns la colegi care au ales să participe și la colegi care nu au făcut-o. Nu știm ce se află în spatele absenței unui răspuns și nu vrem să îi interpretăm. Dar, în contextul actual al organizației, credem că este important să ne punem și această întrebare: cum ajungem să auzim și vocile celor care nu se mai simt conectați la comunitate, care sunt dezamăgiți sau care, din diverse motive, au ales să rămână la distanță?
Poate că una dintre sarcinile unei comunități este tocmai aceasta: să nu se uite doar la cei care participă și contribuie, ci să rămână curioasă și față de cei care nu se mai simt parte din ea.
Comunitatea nu este aceeași pentru toată lumea. Pentru unii poate fi un loc de apartenență, prietenie și dezvoltare profesională. Pentru alții poate însemna mai ales acces la formare, certificare și resurse. Iar pentru unii poate să nu mai reprezinte, în acest moment, un spațiu în care se simt acasă.
Toate aceste experiențe merită să existe în conversația noastră despre comunitate.
Citind răspunsurile, ne-a atras atenția și o diferență între cei care au avut ocazia să participe la mai multe grupuri și evenimente și cei al căror contact cu comunitatea a rămas în principal legat de grupul lor de formare.
Cei care au trecut prin mai multe grupuri de training, lectură , intervizare sau supervizare și au participat la conferințe și workshopuri au avut acces la o comunitate mai largă și au descris mai multe forme de sprijin.
Pentru colegii care au început formarea mai demult, astfel de întâlniri între grupuri puteau fi mai frecvente. Existau cursuri organizate în contexte diferite, dar deschise mai multor membri ai comunității.
Astăzi, conferințele naționale și internaționale, școlile de vară și workshop-urile deschise sunt câteva dintre spațiile în care putem întâlni colegi din afara grupului nostru obișnuit.
Poate că avem nevoie de mai multe astfel de ocazii. Spații în care să putem citi împreună, să discutăm teoria, să punem întrebări, să ne prezentăm ideile și să aflăm ce se întâmplă în alte grupuri din comunitate.
Și poate că aceasta este una dintre întrebările pe care merită să le ducem mai departe:
Cum facem ca un coleg care intră astăzi în formare în Analiza Tranzacțională să aibă șansa de a cunoaște comunitatea în toată diversitatea ei?
Nu avem un răspuns simplu. Dar istoria AT ne oferă un punct de plecare: multe dintre ideile importante au apărut pentru că oamenii s-au întâlnit și au avut unde să le pună în discuție.
Comunitatea de astăzi este, în fond, ceea ce facem noi din aceste spații de întâlnire.
Putem participa. Putem invita. Putem împărtăși. Putem crea grupuri și evenimente. Putem pune întrebări și putem spune atunci când ceva nu funcționează.
Iar dacă vrem ca această comunitate să rămână o resursă pentru practicieni, probabil că avem nevoie de toate acestea: de oameni care vin, de oameni care contribuie, de oameni care pun întrebări și de oameni care sunt dispuși să facă loc și altora.
Alexandra Gheorghe, Alina Comendant